Publicat de: Valentina Gabriela Dumitrescu | mai 21, 2018

Mai bine de atât

Săptamâna trecută, Nadia, postase pe Rombel ceva de genul, că alergăm toată viaţa după toate cele şi suntem tot nemulţumiţi de ce avem. I-am răspuns atunci, că mie mai bine de atât (la vremea aia) nu-mi poate fi.  Într-adevăr, mai bine decăt îmi era atunci, nu-mi poate fi, dar mai rău, da.

Cum zilele trecute pe aici prin Belgia, a fost când, cald, când frig, am umblat îmbrăcată, tot in dezacord cu vremea. Câteva zile. Apoi, chipurile m-am deşteptat. Dimineaţa, încotoşmănită, la prânz, dezgubenată. Transpirată, hop în mijloacele de transport ale STIB -ului. Cum ăştia se respectă şi au aer condiţionat, atât mi-a trebuit.

Vineri după-masă mă apucă aşa, brusc şi dintr-odată, o dragă de durere de spate, de nu mai puteam respira, ce să mă mai şi mişc. Dă-i cu pilule, că la mine nu-i normal aşa ceva, cum nu este normală nici durerea de cap. Se mai potoleşte o ţârucă, mai iau un hap, şi trece. Sâmbătă dimineaţa, vioaie nevoie mare, mă pregătesc de muncă, mai ales că aveam întâlnire cu marele blănos. Pe drum, mă hurducă tramul şi busul şi ce crezi, frate? Revine junghiul. Abia mi-am terminat treaba. Ajunsă acasă, iar pastille. Trece, revine, trece, revine. Cum ce? Durerea. Peste noapte, am crezut că dau colţul. Nu l-am dat, dar ieri toata ziua m-am mişcat de parcă eram în ghips. Azi am scăpat uşor. Doar un antinevralgic şi un praf cu paracetamol. Dă Doamne să treacă de tot până mâine.

În concluzie: mai bine nu-mi poate fi, dar mai rău da.

PS – nu-mi recomandaţi vizita la doctor, că nu-mi permit concediu medical.

Reclame
Publicat de: Valentina Gabriela Dumitrescu | ianuarie 28, 2018

Să învăţăm

Să învăţăm să lăsăm în urma noastră o lume mai bună. Deşi sunt convinsă că pe urmaşii noştri o să-i doară la bască de lumea pe care am vrea să le-o lăsăm. Dacă e bună, o vor strica, dacă e rea o să o facă şi mai rea.

Publicat de: Valentina Gabriela Dumitrescu | ianuarie 26, 2018

Mă simt copleşită

Mă simt copleşită de muuullltee, muuuullte, cele.

Mă simt copleşită de durere fizică. Şi încă ce durere !!!! Deh, anii, viciile şi alte cele;

Mă simt copleşită de neputinţă. Neputinţa de a face ce cred că trebuie, sau mai bine zis, ce vreau să fac. Nu, nu vreau să mut munţii din loc, nici sa dau în dar omenirii, soarele sau luna de pe cer. Vreau lucruri mărunte, normale, pentru orice om normal. Dar, mă întreb, io-s cu toate ţiglele pe mansardă? Se pare că îmi lipsesc vreo câteva şi pe acolo plouă cu neşansă.

Mă simt copleşită de ignorranţa celor din jur. Oameni, care mă ignoră, care mă dezaprobă, mă judecă după standardele lor de viaţă, de educaţie si de evoluţie terestră, fără să fi încălţat şi să fi încercat să facă câţiva paşi cu pantofii vieţii mele.

Mă simt copleşită de răutatea şi de falsitatea celor din jur. De avariţia şi de necinstea lor. Şi aici am făcut un efort să-mi înfrânez degetele să nu scrie un alt cuvânt care începe tot cu „ne” dar se termina cu „simtire”.

Mă simt copleşită de multe altele care acum chiar nu le mai pot scrie. De ce? Pentru că ,cu nod în gât şi lacrimi în ochi, nu prea poţi scrie.

Mă duc să fumez o ţigară. Aia nu ma mai copleşeşte, dar mă scurtează.

Publicat de: Valentina Gabriela Dumitrescu | decembrie 28, 2017

Obiceiuri

Nu am să scriu despre tradiţii, obiceiuri, mituri şi alte cele. Ci despre cum înţeleg unii să-şi petreacă sărbătorile de iarna sau din alte anotimpuri.

Nu ştiu cum e la alte naţii, dar ştiu că la noi la români dacă data din calendar ne arată că se apropie Crăciunul, Anul Nou sau Paştele, începe nebunia. Întoarse casele pe faţă şi pe dos, cumpărat oale mai mari în ce să faci mâncare muuultăăă, muuultăăă, cumpărat perdele noi cu reni sau iepuraşi, cadouri şi alte cele. Parcă sărbătorile vin cu bâta. Se găteşte şi se mănâncă mult, ca şi când ar fi ultima masă înainte de a fi executat.

     Miercuri am fost la munca la o familie de tineri, foarte tineri, belgieni. Extrem de simpatici şi de cumsecade.Din vorbă-n vorbă, cum ne-am petrecut Crăciunul? Io : am stat cu fii-mea şi cu nepoţii. Ei : noi am fost doar aşa in familie. Au trecut părinţii mei pe la mine (ai doamnei), am gustat ceva, am băut un pahar de vin şidupă ce au plecat ei (adică după vreo 2 ore şi ceva) ne-am uitat la televizor.

      Ce faceţi de Revelion? Io : stau cu fii-me şi cu nepoţii. Ei : noi mergem la metrou. Io fac ochii mari. Cum la metrou? Da, la metrou (au spus si staţia, dar eram aşa de uimită,încât nu am înţeles care staţie) ca să împărţim mâncare la oamenii săraci şi fără adăpost.

Să pic jos, nu alta. Ditamai avocata şi inspectorul de bancă, îşi petrec Revelionul, împărţind mâncare la săraci. Dacă aveam o pălărie pe cap, o scoteam şi mă înclinam în faţa lor, până la pământ.

Şi ne mai mirăm că în occident e bine. Atât cât poate fi de bine într-o lume ticăloşită până în măduva oaselor.

Aş vrea să văd un roman, măcar unul, care renunţă la cârnaţi, sarmale, fripturi şi vin, într-o zi de sărbătoare religioasă, pentru a hrănii bătuţii de soartă. Dacă voi trăi şi voi fi sănătoasă, anul viitor merg cu ei la metrou sau unde o fi.

Musai să ne revizuim educaţia şi capacitatea de a empatiza cu cei mai puţin norocoşi decât noi. Nu de alta, dar nu se ştie, când se strică calculatorul Universului şi în loc să ne mai dea „accept”, ne dă „eject”. Şi doamne ce bun e atunci un blid cu mâncare caldă şi o cană de ceai.

Publicat de: Valentina Gabriela Dumitrescu | decembrie 16, 2017

De noapte

E ora 1 si ceva. La ce ma gandesc? De vreo 2 zile imi doresc, ca Romania sa fi avut o alta orientare religioasa. De ex. ca unele tari, unde daca moare unul, il baga URGENT la intuneric. M-am saturat de atata repetitie, cu documentare si interviuri legate de o anumita persoana. Cat a fost de asa si asa si pe dincolo. Si la ortodocsii obisnuiti, il plangi in public, 3 zile si apoi il jelesti acasa.
Si pupaza peste colac mI-am mai facut si pacate blestemand niste nesimtiti. Hapori, care si-au batut joc de toti cei ce i-au ajutat sa supravietuiasca.Fara unii prosti ca mine si ca si altii, stateau cu buretele si racleta la semafoare. Dar, vorba aia : Dumnezeu nu culca-te. Si cand i-o plesni, o sa cheltuie inmiit fata de cat o furat prin minciuna, prostie, rautate si nesimtire.

Publicat de: Valentina Gabriela Dumitrescu | decembrie 6, 2017

Evenimente.

Evenimente, mai mult sau mai puţin plăcute sau fericite. Toate se întâmplă zi de zi, cu noi, în jurul nostru, aproape sau departe de noi.

Se sfârşesc războaie inutile,sau încep altele. Se luptă pentru supremaţia uneia sau alteia dintre religii. Se nasc şi mor oameni, cunoscuţi sau necunoscuţi nouă. Dispar specii de plante sau animale,datorita unui „criminal” numit „om”. Se încălzeşte planeta, creşte poluarea, apar boli necunoscute până acum, teroriştii caută alte soluţii pentru masacre în masă. E clar !!!! Am luat-o pe ulei. Nu numai eu, întreaga umanitate.

Sunt şi evenimente care ţin zile în şir capul de afiş la ştiri. Pe lângă ştirile cotidiene cu crime, spânzuraţi, pedofili, violatori şi bineînţeles politicieni TICĂLOŞI, mai naşte căte o vedetă (văd că mai rar, în ultima vreme) sau pseudovedetă. Dar ce e mai naşpa este că se adună în viaţa de apoi o grămadă de VEDETE şi PERSONALITĂŢI, care chiar au însemnat ceva pentru generaţii întregi.

Că se duc, se duc. Asta o să se întâmple si cu noi. Adică, cu mine care scriu şi cu voi care citiţi. Tata, Dumnezeu să-l ierte avea o vorbă :venim pe lume pe rând şi plecăm pe sărite. Dar în ultima vreme toate ştirile sunt acaparate doar de trecerea în nefiinţă al unor oameni, care  pentru noi românii sau pentru omenire au însemnat ceva. Nu am nimic împotriva doliului şi al exprimării regretelor că s-au dus în locuri cu verdeaţă (bineînţeles, nu în România, că acolo mai e puţin şi nu o să mai fie nici panseluţe de Crăciun) dar să ţii capul de afiş la ştiri numai cu fel de fel de documentare, interviuri şi invitaţi care-şi dau cu părerea sau cu stângu’n dreptu’ , chiar nu mi se pare normal.

S-a dus Stela Popescu, 3 zile, doar astea au fost ştirile. Acum, Regele Mihai, dă-I cu păreri, cu ştiri, interviuri şi comentarii. Nu prea s-a sărbătorit în linişte nici Ziua Naţională a României, că s-au burzuluit politicienii penali şi s-au dat la „dos”, s-a bulibăşit şi ziua de Moş Nicolae şi nu vreau să ma gândesc ce va urma.

Îmi ţin răsuflarea, să nu moară Iliescu, că ne strică şi Crăciunul şi Revelionul şi Sf. Ion şi Boboteaza.

Înţelegeţi măi oameni buni : morţii cu morţii, vii cu vii. Mai bine decât să stăm să jelim pe unul şi altul, hai să vedem ce fac excrocii ăia de aşazişi aleşi. Fac numai prostii şi idioţenii. Mă tot întreb, pe ăştia de ce nu-I cheamă Dumnezeu la raport? Macar aşa cu un preinfarct, un accident uşor de circulatie (care să necesite spitalizare in România) un AVC usor, o fractură?

Să le ierte Cel de Sus păcatele morţilor şi să sperăm că o să le dea celor ce au rămas în urma lor căte un grăunte de înţelepciune, de decenţă, de dragoste şi de umor, din tot ce au avut cei buni plecaţi dintre noi. (Aici nu sunt incluşi politicienii. Bagajul lor să rămână disponibil pt. pubelă)

 

 

Publicat de: Valentina Gabriela Dumitrescu | noiembrie 27, 2017

MONA cucereşte Belgia.

Cum care Mona???? Mona, aia în sticluţă de plastic, plată, de 200 sau 500 ml. Are culoare albastră şi unii o folosesc pe post de „înlocuitor” atunci când vor să uite de plobleme.Se mai foloseşte din când în când şi în spitalele din România ( atunci cand sunt bani de la buget, sau când furnizorul o are pe stoc. De obicei, n-o are.)

Pe o anumită reţea de socializare, este menţionata ca fiind utilizată frecvent in Moldova. Dar sunt sigură că în toată România există, utilizatori sau consumatori de MONA. Doar atât că, în celelalte regiuni, au rămas ceva mai mulţi pe acasă si se acoperă unul pe altul.

Deci, săptămâna trecută, merg la muncă (luni) şi doamnă, O ADEVĂRATĂ DOAMNĂ, care se chinuia să cureţe ceva din plastic alb, extrem de „năclăit”. I-am sugerat să lase „obectul” aşa cum e şi îl curăţ eu, data viitoare. Data viitoare, a fost azi.

Deci, mă duc eu cu sticluţa de MONA, cu un piculeţ de vată, şi curăt acel „obect”. S-a făcut lună şi bec în 5 minute. Când  au văzut, m-au întebat de une-l pot cumpăra. Mare le-a fost mirarea când au aflat, că numai de la magazinele româneşti. Cum dânşii nu prea stiu de magazinele astea, m-au rugat să le cumpăr o sticlă de o juma’ de litru.

Mai curăţ io şi ceasul din bucătărie, şterg o ţârucă peretele unde a fost ceasul şi erau urme de afumat pe perete ( care s-au curăţat), mai dau şi pe uşile de la frigider şi congelator şi rămân „spumă ” şi o aud pe doamna exclamând : cet produit est incoyable.

Deci, mai avem ceva bun aici în Belgia : MONA.

Trăiască, alcoolul sanitar românesc. Adevărul este, că şi curate bine.

Publicat de: Valentina Gabriela Dumitrescu | noiembrie 26, 2017

Carrefour express

Adresa Avenue de Roodebeek 133, 1030 Schaerbeek,Bruxelles. Vă recomand din toată inima să-l ocoloţi. Este cel mai idiot magazin Carrefour Express din toata reţeaua acestor magazine.

Mă abţin, momentan, să vă spun de ce să-l ocoliţi, pentru că sunt prea nervoasă, şi dacă apuc să-mi vărs nervii adunaţi de vreo 5 ore şi ceva, o sa devin campioană mondială la concursul de înjurături birjăreşti. Ba mai mult o să găsiţi aici şi expresii de genul „vacă proastă” şi pot fi chiar acuzată de rasism şi discriminare.

Deci mă abţin. Poate o să scriu după ce-mi trec dracii, dar vă recomand din toata inima EVITAŢI-L.

Publicat de: Valentina Gabriela Dumitrescu | noiembrie 25, 2017

De la STIB culese

Sau mai bine zis de prin STIB culese. Ce este STIB-ul? Pentru cei care nu ştiu este RATB -ul românesc, cu deosebirea că STIB cuprinde şi metroul din Bruxelles. Adică exploatează,tramurile (tramvaiele pe româneşte) autobuzele şi metroul. Şi le exploatează frate, nu glumă. Da’ le şi întreţine.

Buuun. Cum românaşii sunt acum, împrăştiaţi în cele patru zări, peste mări şi ţări, o ajuns o parte din ei şi în Belgia. Până aici nimic nou. Şi nu este nici o noutate, că în mijloacele de transport în comun, vorbesc limba maternă. Mai corect sau mai „de groază” dar o vorbesc.

Vrând, nevrând dacă stau la un pas-doi de tine auzi şi ce vorbesc. Şi câteva conversaţii , nu numai că mi-au atras atenţia, dar au avut şi continuitate.

Într-o seară, târziu, (acum vreo 3 săptămâni) mă întorceam de la muncă. Io pe scaunul de lângă uşa tramului, în faţa uşii doi tipi vorbeau româneşte. Unul din ei, înalt, îmbrăcat bine. Pantofi de piele, nescorojiţi, pantaloni de firmă, geacă de piele şi o pălarie de-aia mare, neagră, şmecheră, cum poartă anumiţi barbati cu bani. Culmea este, că pălăria mi-a atras atenţia. Şi din vorbă-n vorbă, îî spune ăluilalt, că anul ăsta nu mai trimite bani în ţară să-şi termine căsoiul, că se pregăteşte si el de sărbători. O termină anul viitor. Până aici nimic deosebit Daaaarrr…… că există şi un dar.Vineri dimineaţă merg la muncă şi iau metroul. Ora 8 şi ceva. Aud că incepe o muzică (chitară), în gândul meu :ăsta-I roman. Întorc, capul şi ce să vezi, un tip înalt şi bine îmbrăcat cu pălărie neagră,cânta jazz (cred că asta voia să fie) la trompetă (live) acompaniat de o înregistrare la chitară. Termină, îsi ridică pălăria şi începe să umble prin vagon cu : bonjour, merci beucoup, etc. Ajunge la mine, dau şi io un mărunt şi-l întreb dacă merge treaba. Raspunde, aşa şi aşa. Io nu mă pot abţine, de gândeşti că mi-o pus cineva piper pe limbă şi-l întreb :da’ casa din Bucureşti când o terminati. Să pice jos bietul om. Mă întreabă de unde ştiu si io mai a dreaq îî spun că am şi io sursele mele. A tulit-o omul, de ziceai că nici nu a fost in metroul ăla.

Şi tot despre muzicanti si tot vineri. În tram 92 urcă „doi berzoni”, un el şi o ea. Mai de etnie aşa. Un aparat cu un fond muzical înregistrat şi ea cu un microfon. El se chinuia cu o chitară.Se pun pe cântat Vocea ei lăsa mult de dorit, dar acompaniamentul a reuşit să-I facă pe unii din tram să înceapă să bâţâie.Se termină „pestacolul” şi vine cucoana cu păhăruţul. Când ajunge la mine o întreb : da’ sanie cu zurgălăi nu cânţi? Că-ţi dau mai mult. Cică nu  a ştiut că sunt şi români în tram. Mă mânca sub limba s-o întreb, dacă atuci când a venit în Belgia, a fost singură în avion sau în autocar. Cum mama naibii să nu te ducă, capul că-I plină Belgia de români şi la fiecare pas sunt şanse de 75% să nimereşti unul. Cel puţin aici la capitală.

Tot în tram. O mama tînără (chiar foarte tânără) vorbeşte le telefon cu o prietenă, despre un copil bolnav. Îi explică celeilalte simptomele copilului, problemele pe care le are cu dantura, una alta şi dupa ce-şi exprimă regretul că abia în ianuarie s-a gasit loc în spital (da, nu va miraţi, aici nu te internează în 20 de minute cum se vrea în Romănia) spune că a fost trimisă cu copilul la un endocrinolog. Citez : „cred că e vreun doctor de maţe, că nu am mai auzit de doctori de’aştia. Bun, hai să zicem că nu toată lumea ştie toate specializările medicale. Recunosc, că nici io nu le ştiu, dar la unele dintre ele, denumirea  derivă chiar din numele unor „componente” ale corpului uman. Şi tot fătuca asta spune, că trebuie să meargă şi la „liogopied”, dar nu la ăla de te învaţă să vorbeşti, la ăla de te învaţă cum să respiri pe nas. Am coborât din tram, ea şi-a continuat drumul şi mă gândem ce surpriză o să aibă când endocrinologul, nu-I face ecografie abdominală copilului.

Publicat de: Valentina Gabriela Dumitrescu | februarie 14, 2017

Poezie : Car cu boi

Sunt pe bolta două care,

Unul Mic si unul Mare

Nici unul nu are boi,

Nu-I nimic, că avem noi.

Politicieni cu carul,

Care-ţi dau in cap cu parul.

Dau pomeni si ordonanţe

Ş-apoi pleacă în vacanţe.

Şi se-ntorc sprinteni, vioi,

Avem care, avem şi boi.

Older Posts »

Categorii