Sunt pe bolta două care,

Unul Mic si unul Mare

Nici unul nu are boi,

Nu-I nimic, că avem noi.

Politicieni cu carul,

Care-ţi dau in cap cu parul.

Dau pomeni si ordonanţe

Ş-apoi pleacă în vacanţe.

Şi se-ntorc sprinteni, vioi,

Avem care, avem şi boi.

Se pare ca in Romania cuvantul la ordinea zilei este „VREM”.

Toata lumea vrea cate ceva.Asta nu este un lucru rau, dar de la a vrea si pana la a avea pentru unii este cale lunga.

Azi am inteles ca angajatii de la Posta Romana ies in strada ca sa revendice salarii mai mari.Poate printre ei o sa fie si postasul care distribuie corespondenta in sectorul 6 al Bucurestiuli ( strada Cernisoara) si sa-mi explice de ce un plic trimis din Belgia acum 3 saptamani, inca nu a ajuns la destinatar, dar nici nu a fost returnat.

Vor salarii majorate si cei ce muncesc in sistemul sanitar din Romania. Poate se hotarasc sa faca ceva munca voluntara in spitalele de aici din Belgia, sa vada ca pe tura de noapte nu se doarme. Medicii pot fi deranjati chiar daca sunt de garda, pentru ca nu dorm. Asistentele medicale cand intra in salon se prezinta cu nume si prenume, daca-ti aduc mancarea si vad ca esti in imposibilitatea de a te descurca singur, iti pregatesc tartinele sau iti feliaza carnea si daca le ceri un analgesic, nu ti-l aduc atunci cand isi aduc aminte.

Vor salarii majorate si alti bugetari. Cereti fratilor, dar atunci cand serviciile voastre scutesc de drumuri inutile, amaratii aia de contribuabili care alearga de nebuni, de la posta la finante, de la finante la judecatorie si retur ca sa plateasca 1 leu. Pierd o zi de la serviciu, cheltuie bani pe transport ca sa va plateasca 1 leu. Cand o sa ajunga romanul de rand sa se infiinteze in fata unui ghiseu si sa ceara un document fara sa-l mai plimbati de la Ana la Caiafa, atunci aveti dreptul sa cereti.

Vreti o tara ca afara. Pai sa v-o dea Dumnezeu cu varf si indesat. Atunci sa va vad. De unde mai furati, cui mai dati spaga?

Pt azi atat.

PS – Tudor Chirila, ar fi bine sa mute protestele in fata sediului PSD, PNl si la Casa Poporului (la Parlament).Politicieni din partidele astea au condus Ministerul Sanatatii si banuiesc ca acele contracte pentru substante dezinfectante care se dovedesc a fi apa de ploaie au ajuns in spitale in baza unor contracte incheiate de Minister si nu de fiecare spital in parte.

 

Şi lacrimi curg,

De Revelion, de Paşte, de Crăciun

V-aş spune iaraşi  La multi ani !!!

Dar nu am unde, nu am cum.

 

Mi-e dor sa vă mai văd in prag

Să m-aştreptati cu masa pusă,

Eu să vă-mbrăţişez cu drag,

Dar vremea-i dusă, vremea-i dusă.

 

În memoria celor datorită cărora exist.

CRONICA [R]

De ce ar trebui să ne întoarcem la 48?

Nu e o poantă, societatea noastră e deficitară la capitolul istorie modernă, la noi, scrie în orice manual, revoluţia de la 1848 s-a întâmplat (oarecum – în Transilvania a ţinut un an, în Muntenia 3 luni şi în Moldova o după-masă), dar nu s-a încheiat. A rămas neterminată.

Motiv pentru care am rămas într-un feudalism târziu şi din ce în ce mai denaturat.

Motiv pentru care la noi toate sunt „altfel”.

Motiv pentru care orice şef la noi se comportă ca un paşă.

Motiv pentru care tot căutăm un sultan, care să le rezolve pe toate, la care să ne plângem şi care să ne facă dreptate.

Motiv pentru care autorităţile îi tratează pe supuşi aşa cum îi tratează, doar că au înlocuit caii şi cămilele cu maşini cu girofar.

Motiv pentru care nu vom funcţiona niciodată, deoarece islamul a fost…

Vezi articol original 62 de cuvinte mai mult

Azi am făcut sport cât n-am făcut în toate astea 7 luni de când am plecat din România.

Mi-am schimbat din nou domiciliul (nu vă speriaţi că pe aici e o practică frecventă) şi cum nu aveam maşină la dispoziţie, fiind şi aproape, ma decid să le cărăbănesc cu metroul .Fac eu o socoteală că temin repede cu mutatul, dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, încep cu transportatul de dimineaţă de la opt jumate. Şi cară femeie, şi cară şi parcă nu se mai terminau. Într-un final le-am dovedit pe la ora 18. Un drum la 45 de minute, deci faceţi socoteala cam căte drumuri am făcut.

Fata de la barul pe lângă care am trecut, a zis că au fost 12 drumuri. Or fi fost că eu nu am stat să le număr.Ce ştiu însă cu certitudine este că la fiecare drum am urcat 6 ŞASE etaje. Şi etaje din alea la case cu înălţime de minim 3 metri şi cam până la 3 metri jumate .Că aici casele sunt înaaaalte. Aşa că cele 12 drumuri ori 6 etaje fac 72 de etaje.

Înălţimea calculaţi – o voi, că pe mine ma dor picioarele şi mâinile şi trremur, de parcă am Parkinson.

Ne mai auzim.

Când NOI încercăm să visăm cu ochii deschişi, alţii ne coboară ploapele.

Când NOI ne deschidem uşa sufletului, alţii fie tăbărăsc cu bocancii înăuntru, fie încearcă uşa din spate ca să aibă motiv să spună că nu a fost deschis.

Când NOI vrem să vorbim, alţii îşi astupă urechile.

Când NOI vrem să ascultăm, alţii tac pentru că nu au nimic a ne mai spune.

Când NOI vrem, alţii spun că nu se poate.

Când NOI credem că putem, alţii ne spun că nu avem voie.

Când NOI întindem mâna, alţii ne întorc spatele.

Când NOI căutăm o mână întinsă, alţii se vaietă că sunt infirmi.

Când NOI aşteptăm, alţii ne evită.

Când NOI avem, alţii ne invidiază şi ne cunosc.

Când NOI nu mai avem, alţii ne judecă şi ne ocolesc.

Când NOI respirăm, alţii se vaită că le-am luat doza de aer şi se simt sufocaţi.

Când NOI tăcem, alţii ne iau de fraieri şi de proşti.

Când NOI nu vom mai fi, alţii nici nu vor conştientiza că am plecat. Viaţa merge înainte, cu sau fără noi.

NOI suntem atât de efemeri în lumea asta, încât mulţi nici în amintirile lor nu ne vor păstra. Şi asta pentru că sunt atît de egoişti şi de autovictimizaţi, încât au uitat să cumpere o cutiuţă pentru amintiri. La sfîrşitul sfârşitului lor, vor constata că au făcut degeaba umbră pământului.

Pentru cei ce sunt ca şi NOI, amintirea şi speranţa vor dăinui.

 

Cei care au mai aruncat câte o privire pe blogul ăsta, ştiu că de ceva vreme, mai bine zis de vreo 6 luni, îmi fac veacul pe alte meleaguri, decât cele mioritice. Şi cu mioriticul ăsta e o poveste, dar o să o comentez altă dată.

Deci, joi 30 aprilie,pleacă subsemnata la cumpărături la un hypermarket numit Colruyt. Ceva ce are aspect de depozit, dar cu prteţuri bune. Mici, acceptabile şi marfă bunicică. Ăsta e un piculeţ mai altfel decăt cel cu care eram obişnuită până acum, în sensul că pentru a lua cărucior de marfă trebuie să foloseşti o fisă de 50 de cenţi. Ok. Aşa este şi prin România pe la unele prăvălii. Aşa că iau eu coşul, fixez listuţa de cumpărături pe suport şi hai sus. Aaaaa. Am uitat să vă spun. Coşul se ia de jos din parcarea pentru maşini şi urci pe o bandă rulantă, de genul celor de la aeroport, doar atât că e în pantă cu o înclinare de vreo 60 de grade, după aprecierea mea.

Ajung sus, după ce mă opintesc să ţin de coş să nu o ia la vale pe bandă,şi fericită nevoie mare, intru in magazin. Ca să economisesc timp şi să nu încurc circulaţia pe culoarele destul de strâmtuţe şi pline de cucoane cu broboadă de-aia de musulman pe cap las coşul la capătul unui raft şi purced la căutat.După ce mă zgâiesc eu la una şi la alta, iau produsul căutat şi hai să-l pun în coş. Dar surprizăăăăă. Ia coşul de unde nu-i. A dispărut cu listuţă cu tot. Nu-i vorbă că pe listă nu aveam decât câteva produse, dar cam greuţe, deci nu prea se făcea să le pun în plase. Mă învârt, mă sucesc, mă uit după ăia de am văzut că au urcat fără coş, cu gândul că l-au luat, ca să facă economie la ăia 50 de cenţi. Cum eram într-o ţârucă de criză de timp şi oricum pe coş nu scria numele meu, dau fuga jos în parcare şi iau alt coş. Pe drumul dus-întors, mi-am făcut o mulţime de păcate, umplându-le unora frigiderul cu de toate şi inventariindu-le toate neamurile.

Şi iar de la început, cu fisa, cu opinteala cu coşul, cu urcatul pe bandă. Intru în magazin, o iau pe acelaşi traseu şi să pic jos nu alta. Primul coş, cu listuţă cu tot la capătul culoarului unde-l lăsasem şi de unde mi-am început căutările. No acum că m-am trezit cu două coşuri, amândouă cu fise doar nu era să fac cuiva cadou coş cu fisă cu tot. Încerc eu mai multe variante dar fară rezultat. Şi atunci fac ce aş fi făcut la finalul cumpărăturilor. Leg coşurile unul de celălalt şi după ce-mi fac puţinele cumpărături ajung la casă.

Aici să vezi expresie pe feţele celor 2 casieri care erau la posturi. Se uitau la mine,blocaţi. Ca la prost. Cred şi eu. Cred că de când i-o făcut mama lor n-or văzut pe cineva care ajunge la casă cu 2 coşuri în care a pus 2 cutii de lapte, o sticlă de apă, o cutie de suc şi un pacheţel de salam. După ce s-o dezmeticit ăla în faţa căruia m-am postat să-mi scaneze produsele, mă întreabă aşa cuifelnic, dacă am maşina în parcare. Da’ nici eu nu mă las mai prejos (mai ales că-mi trecuseră dracii) şi în franceza asta de baltă pe care o vorbesc, îi explic că am lăsat camionul parcat pe o stradă laterală. Nu se aştepta, aşa că a lăsat-o baltă, mi-a dat factura, i-am dat banii şi m-am roit.

La ieşire, înainte să mă proţăpesc cu coşuri cu tot, din nou pe banda care coboară spre parcare mă apuc să-mi aşez cumpărăturile în sacoşă şi nimeresc lăngă o tipă care avea în cărucior un bebe mic şi pe lângă cărucior încă 2 pitici care n-aveau pic de stare. Unul dintre zburdalnici îl zgândăre pe ăla din cărucior, care se apucă de făcut vocalize. Ascultându-l mi-a trecut prin cap că a noastră (adică fata fică-mii) îşi exersează şi ea plămânii, dar mult mai melodios, mai coerent şi mai pe înţelesul tuturor.

 

A trecut ceva timp de când nu am mai scris pe blog. Nu că nu aş fi avut despre ce scrie, dar chiar nu s-a legat nimic. Gândurile năvăleau, cuvintele şi frazele se învălmăşeau, dar nu am reuşit să înşirui nimic coerent. Şi în altă ordine de idei, dacă tot e să scrii despre ceva, cred că trebuie să scrii despre lucruri şi întâmplări care să-i intereseze cât de cât pe cei ce citesc.

Să mă apuc să înşirui fel de fel de bazaconii de fiecare dată când mi se răscoală neuronii (ăia pe care încă îi mai am, că unii s-au cam săturat de mine şi s-au roit sau au dat colţul) sau când se burzuluiesc hormonii (pe care de multă vreme, am reuşit să-i dresez să stea cuminţi în banca lor, până le dau eu liber), chiar nu mi se pare normal.

Nu cred că interesează pe nimeni prea mult, dacă eu mi-am tăiat unghiile, dacă m-am trezit cu faţa la cearceaf, dacă m-am înnecat cu îmbucătura de pâine sau alte cele. Să dau din casă (cum se zice) chiar nu mi se pare corect.

Sunt lucruri, fapte şi trăiri pe care trebuie să le ţii doar pentru tine. Nu ai cui să le spui, iei un caiet şi scrii. Ăla sigur va păstra între coperţile sale toate secretele tale şi nu te va judeca niciodată. Vorba aia, hârtia suportă multe.

Despre lucruri şi fapte care se petrec şi care interesează cel puţin încă 2 sau 3 persoane, da merită sa scrii. Dar despre restul, să-mi fie cu iertare, chiar nu cred că merită să ocupi platforma de la WordPress.

Am câteva păţănii de înşiruit aici pe blog, care sunt de tot râsul, dar aştept să-mi treacă mie ruşinea, pentru că sincer nu mă aşteptam să mi se întâmple toate lucrurile astea, dar……le-am trăit, s-au întâmplat.

Deci mai răruţ că-i mai drăguţ.

 

        Nu, nu dedic postarea acesta, Zilei Internaţionale a Muncii, sărbătorită prin relax şi ieşit la iarbă verde. O dedic unuia dintre părinţii mei. MAMEI mele.

Ar fi implinit 81 de ani. Unii dintre voi ar spune că sunt prea mulţi. Când e vorba de un părinte, de un copil, de un nepot sau de un suflet părăsit şi chinuit, nimic nu e prea mult. Dureros este că ajungem la concluzia asta, târziu, foarte târziu, abia atunci când nu mai sunt printre noi.

Atât cât trăiesc, ne încurcă, ne cicălesc (chipurile), se amestecă în viaţa nostră fără rost, din punctul nostru de vedere. Abia atunci când nu-i mai avem printre noi, realizăm cât de mult ne lipsesc clinciurile pe care le aveam pe diverse teme şi situatii, denumite de ceva vreme „conflictul între generaţii”.

Abia când ajungem la vârsta lor şi devenim băgăcioşi ca şi ei, cicălitori si incomozi pentru cei tineri realizăm, câtă tristeţe le-am pricinuit.

Abia atunci când deschidem uşa la o casă şi nu ne întâmpină nimeni, realizăm cât de goi şi săraci suntem. Când punem mâna pe telefon şi formăm degeaba un număr, care ne exapera înainte, realizăm că aveam multe să-i mai spunem.

Rare ori i-am spus TE IUBESC MAMA.  I-aş spune acum, dar nu mai am cum să-i spun. N-am să uit vorba ei „ ai să-mi ajungi urma” şi acel inevitabil răspuns al meu „eu, nici o dată”. Vorbe şi de ceva vreme certitudini.

Cosiderăm că nici o dată nu ne-a dat TOTUL.  Dar nu punem la socoteală că existăm datorită ei, că ne-a crescut cum a putut şi cum a ştiut ea mai bine, din punctul ei de vedere. Ar fi multe de spus. Poate inutile pentru unii sau prea siropoase pentru altii. După ce veţi deveni părinţi veţi inţelege. Dacă sunteţi părinţi ştiţi.

Azi de ziua ei de aici de departe îi dăruiesc un buchet de flori. Nu aşezate cu sfială pe mormânt. Puse într-o biserică de unde poate vor ajunge la ea.

    MI-E DOR DE TINE MAMĂ.

 

 

 

 

Realitatea românescă, zugrăvită şugubăţ. Taaare mi-a plăcut.

Copacul din pădure

Ministrul Ministerului Sanatatii, Banicioiu si Nicolae, care sta un ceas in baie si cand iese ia bataie, a cuvantat urmatoarele vorbe :

„... in momentul de fata ne gandim ca persoanele care nu merg o data la trei ani la medicul de familie sau nu-si fac un set de analize complet, sa introducem sanctiuni.
Stiu ca este cel mai nepopular lucru pe care-l spun in momentul de fata, dar pentru sistemul sanitar va insemna foarte mult…”
„Nu vreau sa pronunt inca sanctiunile, vor fi sanctiuni destul de dure, dar nu trebuie sa ne gandim numai daca nu se prezinta !
Nu.
Toata lumea trebuie sa stie, daca trebuie sa mergi minimum o data la trei ani, da ? … ca sa faci o invetigatie completa. Analize plus consult la medicul de familie.”

Romania e un rezervor nesecat de idioti in posturi de conducere.
E ceva ce duce in ridicol…

Vezi articol original 701 cuvinte mai mult