Străin la tine acasă

Azi s-a întâmplat ca ale mele neamuri să aibă treburi de rezolvat prin capitala județului, la ”muncipiu”, așa că hop-țop și eu cu ei ca să-mi aduc niscaiva haine curate. Mai bine zis un fâș, că haina aia de am purtat-o până acum arată pe la mâneci și buzunare, de zici că am șters praful cu ea în zece case.

Ajung eu la Alba Iulia, ajung și acasă și găsesc cutia de poștă înțesată cu facturi și broșuri de reclamă,etc. de nu mai încăpea un ac în ea. Mi s-a luat o piatră de pe suflet când am constatat că liftul ”funcționește” cum zicea cineva, așa că hai sus la șapte. Bag cheia în ușă și constat că ușa nu a fost forțată de ieri după amiază de când a fost vecina să-mi ude florile. Verific : curent electric -este, apă la robinet – este, gaz-este ……..răsuflu ușurată. Am mai fentat o lună. Înghesui repede într-o sacoșă niscaiva haine, 2-3 umerașe, mănuși ( că doară o anunțat ăia de la meteo frriiiig)iau haina groasă din dulap și aștept telefonul de plecare. Ca să mai omor timpul așteptării mă înghesui în bucătărie în scaunul pe care am stat sute sau poate mii de ore arzând timp, bani, muncă și alte cele, scurtându-mi viața cu ajutorul țigărilor.

Scaunul îmi părea prea mic. Locul care altă dată mă atrăgea ca un magnet mi s-a părut îngust, sufocant. Privirile mi s-au plimbat pe aceeași pereți afumați de la țigară și aragaz, care – pereți- de ani de zile numai că nu m-au luat la palme ca să-i văruiesc. Un frigider (scos din priză) în care au rămas niște lumănări puse de astă vară ca să nu se topescă de la căldură, cuburi de concentrat de supă și un ou care sper că nu va evolua la faza de pui. Ferestre murdare de praful spălat neuniform de ploile ce le-au bătut. Praf pe mobilă de puteai să scrii pe el. Mi s-a părut dezolant. Casa după care tânjesc de trei luni de zile mi se părea străină. Erau toate lucrurile mele, dar parcă totuși nu erau.

Singurele care parcă s-au obișnuit cu lipsa mea au fost florile. Sau poate au făcut eforturi să rămână verzi și înflorite ca să-mi arate că așteaptă să mă întorc la ele. Să le dau aer curat și apă și să mă bucur când le văd că îmi dăruiesc culoare zi de zi. Un mănunchi de violete și o crăciuniță ce parcă se bucură că au totuși un adăpost.

Și am conștientizat că la momentul actual nu mai sunt a nimănui și vin de nicăeri, trăind niciunde. În casa de aici de la Ocna am stat puțin. Este jumătate a mea dar parcă se încăpățânează să-mi arate că nu mă vrea aici. La Alba casa pare-se că mă vrea dar nu pot eu să-i fac pe plac.

Și uite așa am două case, ale mele, în care am ajuns să mă simt stăină.

Nu doresc nimănui să trăiască sentimentul ăsta.